Echilibru emoțional

Să-ţi iubeşti copilul şi să-i oferi tot ce-şi doreşte, nu înseamnă că vei avea un copil echilibrat emoţional.Mulţi dintre noi suntem preocupaţi de rezultatele bune la şcoală, de înscrierea copiilor la diferite cursuri, timpul lor liber devenind aproape inexistent şi mult prea puţin  dăm importanţă unei dezvoltări emoţionale.

Un copil care învaţă să-şi gestioneze emoţiile, va fi un adult echilibrat emoţional, iar pentru asta are nevoie de un părinte implicat .

Copilul nu va învăţa singur să-şi gestioneze emoţiile, pentru o reuşită în această direcţie având nevoie de îndrumarea părintelui.

  •  Părintele trebuie să-i vorbească  despre emoţii şi să-şi încurajeze copilul să şi le exprime.
  •  De asemenea, copilul trebuie încurajat să ţină cont şi de emoţiile celor din jur.  Gestul adultului de a bate scaunul atunci când copilul a căzut şi s-a lovit: „Na, na, scaun rău! Lasa ca-l bate mama  !”nu face decât să-i întărească copilului convingerea că doar el suferă şi că nu are nicio vină , singurul vinovat fiind scaunul care l-a trântit. Mai târziu fiind tentat să-i învinovăţească pe cei din jur pentru neplăcerile sale.
  •  După cum ştim deja, copilul învaţă din comportamentul adultului:dacă părintele îşi gestionează furia în faţa copilului, acesta va învăţa să procedeze la fel.
  •  Am auzit de multe ori copii spunând „sunt liber să fac ce vreau”. În acest caz, rolul părintelui este să-i explice copilului că este liber să facă ce doreşte, cât timp nu încalcă libertatea celorlalţi.
  • O soluţie bună este citirea unor poveşti în care sunt încălcate diverse principii morale, jocurile de rol sau, pur şi simplu un joc la care printele nu-l lasă pe copil să câştige, punându-l astfel în situaţia de a-şi exprima emoţiile, fiind o ocazie bună pentru a-i vorbi despre furie.

Discipolul, maestrul și furnica

La poarta unei mănăstiri de la poalele Himalayei, bătu un pelerin:

– Doresc să vorbesc cu cel mai mare om din acest așezământ, fură primele lui cuvinte, în loc de bună ziua.

Călugării îl măsurară din cap până-n picioare, fără să spună un cuvânt și-l duseră la maestrul lor, care era adâncit în citirea unor scrieri. Fără să-și ridice ochii, îl întrebă:

– Cu ce te pot ajuta?

– Vreau să-ți fiu discipol, maestre, să devin un om mare, așa cum ești tu! Şi preț de o jumătate de oră, îi vorbi despre dorințele sale. Maestrul îl ascultă și, după ce termină, îi spuse:

– Fiule, tăcerea îți va ascuți auzul și-ți va înfrumuseța cuvintele. Vorbele multe îți cheltuiesc energia… atunci când nu spun nimic. Vrei să-mi fii discipol?

– Da!

– In curtea interioară, lângă fântână, este o piatră mare; te rog să mi-o aduci, căci vreau să-mi fac un altar din ea. Pelerinul se uită spre curte și văzu un bolovan foarte mare.

– Glumesti? Nici zece oameni nu o pot ridica… dar eu…

Maestrul plecase deja, târându-și papucii pe lespezile de piatră. Pelerinul rămase trist. Se așeză dezamăgit pe scările templului..

“Niciodată nu voi putea să fiu discipolul acestui mare om”, își zise în gând.

Oftând, cu capul plecat, începu să se gândească cum ar putea să ridice minunea de piatră, mare cât un munte. Ochii îi căzură pe o furnică care se oprise din drumul ei, chiar în fata piciorului său si care cara după ea, o greutate de două ori mai mare. Se oprise în fața obstacolului și nu știa ce să facă. O privi curios și văzu că, după o mică ezitare, furnica împreună cu greutatea sa se urcă pe picior și-l traversă de-a latul, continuându-și drumul.

“Ar fi putut să-mi ocolească piciorul, dar ea nu… nu s-a dat înapoi din calea obstacolului… Indrăzneala ei l-a depășit… câtă putere la o furnică!” gândi uimit pelerinul și se adânci și mai mult în tristețe.

Treceau zilele și pelerinul își făcuse obicei să urmărească cum acționează fiecare vietate în fața obstacolului – adică a piciorului său – și nici una nu avea curajul furnicii. Și mai observă că toate greutățile cărate de furnică depășeau cu mult mărimea trupului ei firav. Într-o zi, maestrul îl văzu plângând. Se așeză lângă el, și-l întrebă cu blândețe:

– S-a întâmplat ceva, dragul meu?

– Maestre, și furnica este mai mare decât mine. Sunt atât de mic…!!

– Mă bucur să te aud spunând asta. Ești pe drumul cel bun!

Înainte de a apuca să mai spună ceva, maestrul era deja departe. Pelerinul se gândi zile la rând, cum să facă să ridice piatra și, în același timp, se gândea și la furnică, la puterea ei.

“Voi reuși… voi reuși, pentru că îmi doresc din tot sufletul să fiu discipolul maestrului”.

Și-n același timp își dori să fie furnică, să aibă curajul și forța ei. Într-o zi se duse în fata pietrei, o privi cu atenție câteva secunde, respiră profund de trei ori, se interioriză preț de câteva clipe, desprinse brațele încet, încet, ca și când ar zbura și îmbrățișând-o, ridică piatra și o așeză în fața camerei maestrului.

Văzând toate acestea, maestrul râse cu poftă și-i spuse:

– Ai învățat?

– Da, maestre, am aflat multe, observând. In primul rând, am aflat că maestru poate să-ți fie oricine, chiar și o furnică, dacă ești capabil să înțelegi lecția oferită. In al doilea rând, să nu-ți fie teamă de nici un obstacol Acceptă-l, “intră în el”, fii una cu el… conștientizându-l si îl poți trece cu bine. In al treilea rând, puterea unei ființe nu stă în forța mușchilor ei, ci în Sine; concentrându-mă asupra Sinelui, devenind una cu el, greutatea pietrei nu a mai fost un obstacol pentru mine; am putut s-o ridic, deși era de două ori mai grea decât mine… In al patrulea rând, să nu judeci pe nimeni după “mărimea” lui, ci după fapta lui… furnica este o vietate atât de mică, dar foarte puternică. Şi-n al cincilea rând, să crezi… să crezi în Dumnezeul din tine și atunci, puterea ta va fi fără limite! Dar toate acestea nu aș fi putut să le învăț, dacă nu aveam o motivație, un scop al vieții: să fiu precum maestrul meu.

– Daca vei reuși să fii mereu ca și furnica, atunci ai înțeles unul dintre secretele vieții: nu există obstacol pe care să nu-l învingi, atât timp cât ești cu sufletul curat și centrat în Inimă. Forța din tine poate muta și munții, iar credința ta îți va fi călăuză.

Bine ai venit printre discipolii mei.